Maine e ziua băiețelului nostru. În seara aceasta povesteam cu soțul meu despre nașterea micuțului. Incercam sa ne amintim de primele momente de după naștere. Eu nu îmi amintesc prea multe. Decât... Ca atunci când m-au dus cu targa din sala de nașteri în salon și am trecut pe hol, pe lângă toți cei dragi ai mei, am plâns.... Am plâns ca tata nu era printre ei, asa cum a fost la nașterea Irinei. Murise cu 3 săptămâni înainte sa nasc...
Mai târziu mi-am cautat în cămară caietul de retete. Din greșeală, am scos o agenda veche, de la tata de acasă. În ea am găsit scrisul lui. Nume de lucrări, materiale de construcții, calcule... Tata era zugrav! Ce meșter extraordinar! Genul acela care își primea lucrările din vorba în vorba pentru ca era bun, foarte priceput și oamenii îl recomandau. Am mângâiat caietul și am plâns.
Mi-am scos din mașină o tura de haine și când stăteam jos și le scuturam ma gândeam, de ce ma gândesc atât de mult la tata în seara aceasta, ce-i cu dorul acesta?
Apoi am ieșit pe balcon sa întind rufele, am ridicat ochii spre cer și am izbucnit în plans: o inima mare, un Te iubesc, de la tatăl meu.
Știu ca este de la el! Intr-o vara spălam pe jos în balcon și plângeam în hohote de dorul lui. Când m-am ridicat de jos și am privit cerul am văzut un nor mare în forma de inima. De la tata, pentru mine. Acesta este semnul nostru, o îngăduință de la Dumnezeu ca eu sa nu uit ca tata știe de mine și ma iubește de unde e.
Dumnezeu sa îl ierte pe tăticul meu!
