Biruința bunătății și a răbdării

 O doamnă foarte plăcută mi-a povestit următoarele:

"Cu soțul meu m-am căsătorit în urma unei cereri în căsătorie. Dar fără să știu, el iubea și avea legături cu o altă fată, ale cărei rude nu erau de acord cu aceasta, însă el nu a încetat niciodată să o iubească.

Ne-am căsătorit. Ziua nunții a fost foarte frumoasă. Însă zilele frumoase au fost doar trei. Începând cu a patra zi, timp de șaptesprezece ani, viața mea lângă el a fost un iad. Când l-am întrebat de ce se purta așa de urât cu mine, mi-a răspuns că iubea o altă femeie și nu pe mine. Am căzut atunci din nori!

- Atunci de ce te-ai căsătorit cu mine?

- Fiindcă m-au silit părinții mei. Pe cealaltă părinții mei nu o voiau.

- Și eu cu ce sunt de vină, ca să te porți astfel?

- Dacă nu îți place, pleacă!

- Unde să mă duc? Mi-e rușine de frații mei și de lume.

- Ei, atunci stai aici și astupă-ți gura!

Acesta a fost răspunsul său. Cu mine dormea doar atunci când se certa cu cealaltă. Și astfel am rămas însărcinată. Când i-am spus, a devenit ca o fiară, gata să mă sfâșie. Mi-a cerut să-l avortez. Eu însă nu am făcut aceasta. Pentru nimic în lume nu aș fi ucis copilul meu. În felul acesta am născut trei fetițe."

- Lucrați?

- Da, am coaforul meu. Niciodată însă clientele mele nu m-au văzut plângând sau tristă. Nici copii mei. Amărăciunea o ascundeam adânc în sufletul meu, o împărțeam doar cu Dumnezeu. Știi ce înseamnă să dormi cu bărbatul tău când se ceartă cu prietena lui?

- Nu am trăit aceasta, însă pot să te înțeleg. Bine, dar aceea nu a găsit pe nimeni cu care să se mărite, să facă familie?

- S-a măritat și are doi copii. Dar de bărbatul meu nu s-a despărțit niciodată.

- Bărbatul ei nu și-a dat seama?

- Nu știu.

- Copii dumneavoastră nu și-au dat seama?

- Nu, fiindcă întotdeauna îl îndreptățeam, îl acopeream. Dar niciodată nu ne-am certat. Fiindcă niciodată nu l-am întrebat unde a mers, de ce a întârziat sau dacă a fost cu aceea. Nimic! La orice oră ar fi venit, dacă erau de față copii, ii spuneam: Bun venit lui Dimitraki! Și pregăteam masa să mănânce.

- Cum ai putut răbda aceasta?

- Nu puteam să fac altfel. Trebuia să dau copiilor mei pilda cea bună. Voiam să învețe valoarea respectului, valoarea dragostei, valoarea răbdării.

- Și, slavă lui Dumnezeu, dai dovadă de multă răbdare. 

Aici a zâmbit. Eu am continuat să o întreb.

- De copii tăi cine avea grijă atunci când lucrai?

- Mama mea. Și știi cum le transmiteam copiilor mei mesajele despre cele pe care voiam să le evite?

- Cum?

- Le înregistram pe casete. Încă de când erau mici, înregistram în fiecare zi câte ceva pe casetă, apoi o dădeam mamei mele și îi spuneam să le dea să asculte. În felul acesta nu simțeau prea mult lipsa mea.

Aceasta s-a petrecut 15 ani. Orice mesaj voiam să le transmit, îl spuneam ca și cum l-aș fi auzit la coafor. Despre droguri, de pildă, le spuneam că a venit o clientă la coafor, care era foarte amărâtă deoarece copilul ei se încurcase cu drogurile. Sau altădată le spuneam că am cunoscut o fată care s-a încurcat cu un băiat și care a rămas însărcinată, dar din cauza sarcinii nedorite, au apărut multe probleme de rezolvat. 

- Când au crescut, nu mai mergeau la bunica lor, ci preferau să stea acasă să citească. Le spuneam că, atunci când vine tăticuțul, trebuie să-i servească masa, să-l îngrijească, de vreme ce el se ostenește pentru noi, ca unul ce ne iubește. Astfel, în fiecare zi când se întorceau de la școală,  ascultau mai întâi mesajul mamei.

- Iartă-mă! Toate acestea cum le-ai putut răbda?

- Ți-am spus: Amărăciunea mea o împărțeam cu Dumnezeu. De aceea puteam să rezist. Dacă aș fi discutat cu vreo prietenă problemele mele, cu siguranță că m-aș fi despărțit. Ascultă însă în continuare, ca să vezi sfârșitul.

- Sunt numai urechi.

- Așadar, timp de 17 ani mergeam în concedii numai cu copii mei. Acela nu venea niciodată, oricât de mult l-ar fi rugat copii. Într-un an, când m-am întors  din concediu, am găsit pe canapea o casetă pe care scria: Te iubesc! Am rămas mirată. Ce casetă era aceea? M-am gândit că o fi fost pentru prietena lui. Seara când au adormit copii, am pus-o ca să o ascult.

Aici a început să râdă.

- De ce râdeți?, am întrebat-o curioasă.

- Fiindcă acea casetă era înregistrată de bărbatul meu pentru mine!

- Și ce spunea în casetă?

- Înainte de a-ți spune ce spunea în casetă,  îți voi spune ce a făcut înainte de aceasta. 

-  Ce a făcut?

- S-a certat urât de tot cu prietena lui și s-au despărțit. A venit acasă și a intrat în camera copiilor. Știa că le înregistrez casete. A luat una la întâmplare și a ascultat-o. Și apoi altele...Astfel a luat și el o casetă și mi-a înregistrat următoarele: "Iartă-mă pentru tot ce ți-am făcut. Acum înțeleg cât de mult te-am rănit, cât de mult te-am umilit. Dar tu nici măcar un cuvânt rău nu ai spus vreodată, ci întotdeauna, întotdeauna te-ai purtat față de mine cu dragoste și tandrețe. Am ascultat câteva din casetele noastre, în care le vorbești copiilor noștri. Nu m-ai clevetit niciodată, ci numai cuvinte bune au ieșit de pe buzele tale. Acum am înțeles de ce mă iubesc atât de mult copii noștri. Te rog, iartă-mă! Și îți făgăduiesc că tot ce ți-a lipsit în toți acești ani, îți voi da înapoi de acum înainte cu multă dărnicie. Vei fi împărăteasa inimii mele. Te rog, iartă-mă! Acum când îți vorbesc, crede-mă ca simt multă dragoste pentru tine! Îmi lipsești, te iubesc!".

Auzind acestea, m-am simțit frumos, dar îmi venea greu să le cred. În minte mi-au venit toate pe care mi le făcuse și spusese. Astfel am adormit.

Seara, când s-a întors,  l-am auzit, dar nu m-am sculat, așa cum făceam totdeauna, ca să-i pun mâncare. Mă făceam că dorm. El a venit și s-a întins lângă mine,  încet- încet, ca să nu mă trezească și m-a cuprins în brațe...pentru prima oară după 17 ani! Și nu o simplă îmbrățișare, ci una plină de dragoste. M-a sărutat ușor pe spate și mi-a șoptit: "Iartă-mă! Te iubesc!".

Din acea clipă viața mea s-a schimbat cu desăvârșire. Dimitrie a devenit alt om...plin de dragoste, de gingășie, niciodată nu mi-a stricat buna dispoziție. Cu alte cuvinte, am devenit familie.

Să știi că în viață, atunci când te lupți, vei pierde lupta, dar la sfârșitul războiului tu vei câștiga. Și încă ceva: Fără credință în Dumnezeu,  nu ai arme să lupți!

Text preluat din cartea "Cu taxiul pe străzile orașului " de Monahia Porfiria.

Secretul păcii în familie-îndrumări athonite

Cheile casatoriei

Un minunat cuvant despre casatorie...

                Pe care l-am gasit astazi in revista "Familia ortodoxa" nr. 8 din august 2016:

Cat de frumosi sunt impreuna, ba chiar si seamana:) 

           "Incet-incet, trebuie uneori sa renunti la ce ti-ai dori- poate in acea zi, sau poate la ce ti-ai dori chiar de la viata-, pentru familia ta si pentru a fi bine la amandoi. Dar nu e intotdeauna usor.

          Uite, foarte multe prietene din Romania, sau chiar oameni de aici ma intreaba ce facem, si le spun: "Suntem la o ferma". In Noua Zeelanda, sa traiesti intr-o zona rurala nu e usor, pentru ca distantele sunt mari, esti destul de izolat si nu ai o gramada de lucruri, nu ai internet, si oriunde vrei sa ajungi trebuie sa mergi cu masina- e o viata foarte izolata, iar pentru cineva care a trait in mijlocul Bucurestiului, tot timpul foarte efervescent si inconjurat de oameni, e greu, contrastul e foarte mare. Ne intreaba lumea: "Unde traiti?"  "La ferma, in Noua Zeelanda."Si tie iti place?". Si atunci eu raspund ca nu neaparat , sau nu intotdeauna, dar sotul meu e foarte fericit , e visul lui, exact ceea ce el si-a dorit sa faca. Si lumea ma intreaba: "Vai, dar cum ramane cu visele tale? Cum ramane cu dorintele tale?".

           Totdeauna aud acest repros- e cultura in care traim, in care nu trebuie sa-ti sacrifici visele tale pentru celalalt, intotdeauna sa-ti urmaresti cumva scopul si dorintele. Ne influenteaza, pentru ca, pe de o parte,vrei sa traiesti o viata crestina, care presupune foarte multa jertfa in casnicie si in familie si in general, iar pe de alta parte esti in permanenta bombardat de dimensiunea asta seculara a lumii- si nu numai in Noua Zeelanda, care este o tara seculara, chiar si in Romania, unde exista aceeasi atitudine din partea familiei, din partea prietenilor: "Pai dar de ce tu sa te sacrifici? Vorbeste cu el sa veniti in Romania, sa se sacrifice el!" Si noi, pana la urma, suntem produsul lumii in care traim, incercam sa traim dupa reguli diferite, dar, in acelasi timp, esti format intr-un anumit duh, si in permanenta incerci sa traiesti cumva impotriva lui-duhul lumii in care te-ai format. Si acum e foarte puternica tendinta asta, ca femeia nu trebuie sa se sacrifice, ci trebuie sa-si urmareasca propria implinire si propria cariera, propriile"vise".

            Nu cred ca e bine, intr-adevar, sa traiesti intr-o frustrare, si nu cred ca e bine ca unul sa fie absolut fericit si unul absolut nefericit. Pe de alta parte, pentru ca o familie sa reziste trebuie sa existe si sacrificiu.In familia noastra a fost necesar, nu se putea altfel, nu puteam sa avem amandoi ceea ce ne-am dorit, asta e clar. Ne-am dorit lucruri mult prea diferite: Romania si Noua Zeelanda sunt la capete opuse ale lumii- ale planetei!-,deci era clar ca nu puteam ajunge la un compromis. Si atunci unul dintre noi a trebuit sa renunte. Si am facut-o eu.

          Cand ma intreaba lumea "Cum ramane cu visele tale?", am inceput sa ma gandesc cu adevarat care a fost visul meu dintotdeauna- si visul meu a fost el, de fapt. Visul meu a fost o iubire ca iubirea dintre noi. Asta a fost visul meu, chiar si atunci cand lucram, cand eram multumita din alte puncte de vedere, eu, de fapt, mereu am tanjit dupa o iubire ca a noastra. Si atunci, el e visul meu."

nunta noastra

           "Mult timp eu, chiar daca deja ma impacasem cu gandul ca suntem aici, tot ezitam si tot trageam catre oras. Si intr-o zi , mi-am dat seama ca este timpul sa castigam amandoi, ca trebuie ori sa-l sustin in drumul asta pe care am pornit si sa nu-l mai sabotez, ori sa renuntam, dar nu puteam sa mai tragem amandoi in directii diferite, pur si simplu s-ar fi prabusit totul. In momentul in care am schimbat si am inceput sa-l sustin, adica am incetat sa ma mai plang, am inceput sa fac tot ce pot ca ferma asta si visul lui sa mearga inainte- cum nu mergea,cum aproape ca ma bucuram si spuneam : "Vezi, nu merge! Nu trebuie sa stam aici, trebuie sa ne mutam la oras, trebuie sa facem toata viata munca in birouri, pentru asta suntem pregatiti. Noi nu suntem tarani, nu stim cum sa lucram pamantul, nu  stim cum sa facem bani din asta. Trebuie sa ne mutam!". Aproape ca ma bucuram de fiecare nereusita, si era pentru mine un argument in plus ca noi sa renuntam la planul asta, care era, defapt, visul lui, si ceea ce isi dorea. Nicholas foarte mult a insistat ca asta e drumul si ca asta trebuie sa facem. Asadar, in momentul in care eu am zis :OK, nu-l mai sabotez, nu-l mai descurajez, incerc sa fac tot ce pot sa-l ajut, in momentul acela totul s-a schimbat la 180 de grade, totul a inceput sa mearga atat de bine, ca uns. Am inceput-eu!- sa fiu mult mai fericita, mult mai linistita, mai relaxata, sa stau acasa mai mult. S-au schimbat foarte multe."