Un raspuns la toate zilele acestea in care am fost drama queen:))ca nu mai pot, ca saracuta de mine cat mi-e de greu sa tin casa si copii. Am plans, m-am intrebat de ce imi este asa de greu, pana astazi cand mi-am facut o cafea si am zis: gata, acum am nevoie de intarire! Am scos cartea Sfantului Paisie Aghioritul-Viata de familie si am cautat special despre ofurile mele:
Munca este o binecuvantare:
Părinte, mai demult se spunea: "Mai bine să rupi
tălpile decât păturile". La ce se refereau? - Voiau
să spună că este mai bine să rupi tălpile
încălţămintei lucrând decât să stai în pat trândăvind.
Munca este o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu.
Ea dă vioiciune trupului şi prospeţime minţii. Dacă
Dumnezeu nu ar fi dat munca, omul ar fi mucezit. Nici
la bătrâneţele lor oamenii harnici nu încetează să
muncească, căci de vor înceta să lucreze câtă vreme
mai sunt în putere vor cădea în melancolie. Nelucrarea
este moarte pentru ei.
Mi-aduc aminte de un bătrânel
din Koniţa, care la vârsta de aproape nouăzeci de ani
lucra mereu. în cele din urmă a murit pe ogor, care se
afla la o distanţă de două ore de mers pe jos de casă.
De altfel odihna trupească pe care o caută unii nu
este o stare permanentă, ci uită numai pentru un scurt
timp de stresul lor. Au mâncarea lor, prăjitura lor, baia
şi odihna lor, dar de îndată ce se termină acestea,
caută altă odihnă. Şi astfel
sunt mereu mâhniţi, că întotdeauna le lipseşte ceva; simt un gol în sufletul
lor, pe care caută să-1 umple. în timp ce acela care se
osteneşte cu munca are o bucurie continuă, bucuria
cea duhovnicească.
- Părinte, atunci când ai probleme cu mijlocul nu
poţi face nici un fel de treabă.
- Bine, dar mijlocul nu are trebuinţă de asceză? O
muncă care este ca o asceză pentru mijloc oare nu
ajută? Ascultă: dacă cineva mănâncă, bea, doarme şi
nu lucrează, pătimeşte o slăbănogire şi vrea să doarmă
mereu, pentru că trupul şi nervii săi slăbesc. încet-
încet va ajunge să nu poată face nimic. Nu apucă bine
să facă nici doi paşi, că îndată i se înmoaie picioarele,
în timp ce, dacă ar lucra puţin şi s-ar mişca, i se vor
întări şi picioarele şi mâinile. Vezi, cei care iubesc
munca, nu dorm mult sau deloc din pricina oboselii,
cu toate acestea au putere, pentru că prin muncă se
călesc şi se întăresc trupeşte.
Munca, mai ales pentru tânăr, este sănătate. Am
observat că unii tineri învăţaţi cu traiul bun, atunci
când merg în armată se călesc, se oţelesc. Armata le
prinde foarte bine. Fireşte, aceasta se întâmpla mai
demult. Astăzi însă ofiţerii se tem să-i zorească pe
soldaţi, pentru că atunci când sunt zoriţi puţin îşi taie
venele, pătimesc şoc nervos, etc. Eu le spun părinţilor
să dea bani cuiva şi să-şi trimită copiii la acela ca să
lucreze, şi astfel să-şi menţină sănătatea. Este destul
să facă munca pe care o îndrăgesc. Pentru că un tânăr
care este viguros şi are şi minte, dacă nu lucrează,
devine un trântor. Iar când îi vede pe ceilalţi că progresează
este cuprins de egoism şi nu-1 mai satisface nimic. Este chinuit mereu de gânduri şi mintea lui se
zăpăceşte. După aceea se apropie şi diavolul de el şi-i
spune: "Neprocopsitule, eşti un om pierdut! Cutare a
ajuns profesor, celălalt are munca lui şi câştigă bani,
tu unde ai să ajungi?", şi astfel îl aruncă în deznădejde,
în timp ce dacă va lucra va dobândi încredere în sine
în sensul cel bun. Va vedea că şi el poate face ceva şi
că mintea lui va scăpa de gânduri atunci când
munceşte. Şi în felul acesta se săvârşesc două lucruri
bune.
Dragostea de muncă
- Părinte, de ce mulţi oameni simt plictiseală
atunci când muncesc?
- Nu cumva nu-şi iubesc munca? Sau poate că din
pricină că se ocupă mereu cu acelaşi lucru. Adeseori
într-o fabrică unde se face, de pildă, tâmplărie, la
unele secţii un muncitor de dimineaţă până când
pleacă încheie mereu ferestre, altul pune mereu sticlă
de geam iar altul chituieşte. Fac mereu aceeaşi muncă,
un lucru monoton, cu şeful lor lângă ei, care îi
supraveghează. Iar lucrul acesta nu este pentru o zi
sau două. Se îngreuiază făcând mereu acelaşi lucru.
Mai demult nu era aşa. Un tâmplar lua în primire patru
pereţi de la zidari şi trebuia să predea proprietarului
cheile casei terminate. Făcea mai întâi duşumelele,
tâmplăria, la care punea sticla de geam şi o chituia.
Apoi făcea scările în spirală, cu balustradă făcută la
strung, după care văruia, făcea dulapurile, rafturile şi
în continuare făcea mobila. Şi chiar dacă nu se ocupa
el însuşi cu toate acestea, ştia totuşi să le facă. La
nevoie făcea chiar şi acoperişul şi punea şi ţigla.
Astăzi mulţi oameni sunt chinuiţi pentru că nu-şi
iubesc munca. Aşteaptă să vină ora plecării. În timp ce
atunci când cineva are râvnă pentru muncă şi interes pentru ceea ce vrea să facă, cu cât lucrează, cu atât i
se aprinde şi mai mult râvna. Se dăruieşte apoi muncii
sale şi atunci când vine ora plecării, spune: "Cum a trecut
timpul atât de repede?". Uită şi de mâncare şi de
somn şi de toate. Şi chiar de nu mănâncă nimic, nu
flămânzeşte, nici nu moţăie dacă nu se odihneşte, ci
mai degrabă se bucură că nu doarme. Nu se chinuieşte
din pricina foamei sau a nesomnului, căci pentru unul
ca acesta munca este sărbătoare.
- Părinte, cum se face că dintre doi oameni care fac
aceeaşi muncă, unul se foloseşte duhovniceşte din
ceea ce face, iar celălalt se vatămă?
- Depinde de felul în care face fiecare această
muncă şi de ceea ce are înlăuntrul său.
Dacă lucrează
cu smerenie şi dragoste, atunci toate vor fi luminate,
curate, pline de har şi va simţi odihnă lăuntrică. Iar
dacă se mândreşte că face munca mai bine decât
celălalt, poate simţi o satisfacţie, dar ea nu îi umple
inima pentru că sufletul lui nu este încredinţat că
lucrul pe care 1-a făcut este bun şi de aceea nu are
odihnă.
Apoi, atunci când cineva nu-şi face munca sa cu
dragoste oboseşte. Unul oboseşte numai când vede că
trebuie să urce o pantă pentru a termina o oarecare
treabă. Şi aceasta se întâmplă pentru că nu-şi iubeşte
munca. în timp ce altul care o face din toată inima sa
urcă şi coboară fără să-şi dea seama de aceasta. Un
lucrător, de pildă, poate săpa multe ore stând în soare
fără să obosească dacă face aceasta cu toată inima sa.
Iar dacă nu o face din toată inima, se opreşte mereu
din lucru, cască gura, cârteşte că este prea cald şi
suferă.
- Părinte, se poate ca cineva să fie absorbit atât de
mult de munca sa, încât să-şi neglijeze familia, etc?
- Omul treb
uie numai să-şi iubească munca sa, iar
nu să se îndrăgostească de ea. Dacă nu-şi va iubi
munca sa, se va obosi îndoit, atât trupeşte cât şi
sufleteşte, şi atunci repaosul trupesc nu-1 odihneşte,
pentru că este obosit sufleteşte. Iar tocmai această
oboseală sufletească este cea care îl răpune pe om.
Atunci când cineva lucrează cu toată inima şi este
bucuros, este odihnit sufleteşte şi nu mai simte
oboseala trupească. Iată, am cunoscut un general,
care face chiar şi treburile soldaţilor. Şi cât de mult
suferă pentru soldaţi! întocmai ca un tată. Dacă aţi şti
câtă bucurie simte atunci când îşi face datoria sa.
Odată a pornit la miezul nopţii din Evro ca să apuce
Sfânta Liturghie ce se săvârşea în Larisa la prăznuirea
Sfântului Ahile, deşi era îndreptăţit să meargă mai târziu
la Te Deumul ce urma să se săvârşească la sfârşit.
Dar îşi spunea: Trebuie să fiu din timp acolo, pentru
a-1 cinsti pe Sfânt". Pe toate le face din toată inima sa.
Satisfacţia pe care o simte cel ce-şi îndeplineşte
munca sa cu mărime de suflet este o satisfacţie bună,
pe care Dumnezeu a dăruit-o pentru a nu se chinui
făptura Sa. Iar aceasta este odihna ce izvorăşte din
osteneală.
Ce spuneti?Oare nu este minunat Dumnezeu pentru aceste mici daruri pe care ni le trimite in fiecare zi pentru a ne lumina?:)
