Duminica acasă

Ce am purtat marți!

Duminica acasa

Acasă la mama! Cat de dor mi-a fost de ea, de casa în care am copilarit! 

Arhimandritul Zaharia de la Essex-Sa transformam totul in rugaciune

     Sfinții Părinți știau că, dacă nu învățăm să ne schimbăm starea sufletească prin rugăciune, nu vom putea niciodată să urcăm scara care duce la desăvârșirea duhovnicească.

     Toți avem sentimente, dar acestea sunt în realitate o expresie a "omului vechi", și Dumnezeu ne cere sa ne dezbrăcam de acest "om vechi"(Efeseni4:22) și de sentimente. Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihologică (sufletească) în simțiri și trăiri duhovnicești.

     De exemplu, mi se întâmplă ceva și, din această cauză, simt o mare bucurie. Pot să trăiesc aceasta psihologic, și să mă bucur și să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment de fericire în trăire duhovnicească. De îndată deschid o conversație cu Dumnezeu și încep sa-I dau mulțumită Domnului, așa încât, în loc ca aceasta să fie un sentiment pur psihologic, el devine o bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristețe și sunt grozav de necăjit pentru că, să zicem, mi-a murit mama sau cel mai bun prieten sau altă napasta a căzut asupra mea, îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, precum Prorocita Ana(cf. 1 Împărați 1:4-28), și voi folosi această energie a tristeții prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

     Părintele Sofronie (Saharov) vede acest fel de "transformator de energie" în viața Domnului nostru. El obișnuia sa ne spună că Domnul nu se gândea la oamenii care aveau să-L răstigneasca, care veneau să-L prindă în gradina Ghetsimani- dacă erau ellini sau romani sau evrei-ci, grăia cu Dumnezeu, zicând: "Paharul care Mi-au dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pre el?" (Ioan18:11). Știa ca avea sa fie răstignit; și totuși, nu gândea psihologic: "Dar de ce, dacă-s evrei, sunt nerecunoscatori? Am făcut atâta pentru ei, atâtea minuni ca să-i izbăvesc de vrăjmașii lor. De ce acum Ma răstignesc pe nedrept?". Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său - "Paharul Tatălui meu, au nu-l voi bea pre el?". La fel se întâmplă și cu noi: asupra noastră vin tot felul de energii - pozitive și negative, de tristețe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile - dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatam energia pe care ele o aduc. Luăm energia și îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre, și ne rugăm.
Povestea Andrulei
     La fel și durerea fizică, poate deveni o jertfă adusă lui Dumnezeu dacă în acea clipă zici: "Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doamne!". Sloboziti numai acest mic strigăt, din când în când: Slavă Tie, Doamne! Slavă Ție, Doamne!" Durerea va rămâne, dar veți primi harul care adumbreste durerea.
     Am cunoscut o doamna cipriota în vârstă de șaizeci de ani care avea cancer. A venit la mănăstire și mi-a zis:" Am cancer. Doctorii mi-au spus ca în șase luni voi muri". Eu am sfătuit-o: "Andrula, indrepteaza-te atunci spre întâlnirea cu Domnul, ține-te de cuvântul Lui: dacă murim sau dacă trăim, ai Domnului suntem(cf. Romani 14:8)și pregătește-te pentru această întâlnire. Ai șase luni. Minunat! Este cea mai măreață clipă a vieții tale." Eu niciodată nu ii consolez pe oameni spunându-le:" Lasă, ai să trăiești, va trece... " - mai degrabă le zic:" Pregătește-te pentru Întâlnire", chiar dacă după aceea ei trăiesc. Andrula era o femeie de rugăciune și a primit acest cuvânt, și a început sa zică tot timpul:" Slavă Ție Doamne, slavă Ție!". Într-o zi, m-a rugat: Vreau să-mi promite-ți un singur lucru: când nu voi mai fi în stare să vin la mănăstire, să veniți să mă vedeți o dată la spital, înainte să mor". Am primit, și înainte sa moară m-am dus de două ori la spital.
"Domnul este acolo, și mă așteaptă"
     Prima dată când am mers era într-o stare destul de gravă, dar foarte liniștită, și am întrebat-o cum se simte. Mi-a răspuns: "Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine", măcar ca nu era bine, era pe moarte. Spunea mereu "Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!", precum și o altă rugăciune pe care o îndemnasem să o zică: Doamne, a ta sunt eu, mântuiește-mă!(cf. Psalmul 118:94). "Doar încredințează-te Domnului cu această rugăciune și nu mai ai nevoie de nimic altceva", i-am zis.
     După o vreme, m-am dus sa o văd din nou. Starea i se înrăutățise. Mi-au telefonat și am plecat la spital luând cu mine Sfânta Împărtășanie, deși nu eram sigur dacă va fi în stare să se împărtășească. Când am sosit și am văzut-o, pântecele ii era ca un balon din cauza cancerului. Singura parte a trupului neatinsă de cancer era de la gât în sus. Am întrebat-o: "Cum ți-e, Andrula?". Fața ii era palidă, dar luminoasă. A început sa plângă. Ma gândeam: "O, Doamne, nădăjduiesc să nu fie slabă de înger..."."De ce plângi?" am întrebat-o. Și știți ce mi-a răspuns? "Sunt eu vrednică sa primesc un asemenea har încât sa pot purta acest cancer monstruos? Cine sunt eu? Slavă lui Dumnezeu!". Într-o așa de adâncă smerenie era! Nu putea să-i mulțumească îndeajuns lui Dumnezeu pentru harul care ii fusese dat ca să poată duce acea boală cumplită. Și a adăugat: "Rudele mele vin aici ca să mă îmbărbăteze, dar îmi tulbură rugăciunea și nu înțeleg asta. Și Domnul este acolo" - și mi-a arătat colțul camerei - "și mă așteaptă". Și sufletul ei a plecat așa precum fulgerul.
     M-am întors la mănăstire și în ziua următoare am slujit Liturghia. În timpul Liturghiei, aceste cuvinte răsunau în inima mea: "S-a mântuit. S-a mântuit. S-a mântuit". Auzeam aceste cuvinte în inima mea, plângeam și nu mă puteam stăpâni. De obicei mă stăpânesc, pentru ca nu se cuvine unui monah să plângă de față cu alții. Părintele Simeon, care este preotul cel mai vârstnic al mănăstirii noastre, m-a întrebat: "Ce ți s-a întâmplat azi?". I-am spus: Pur și simplu nu-mi pot stăpâni lacrimile." Aveam așa o bucurie și singurul lucru ce răsuna în inima mea era: "S-a mântuit. S-a mântuit. S-a mântuit". A fost o liturghie atât de frumoasă și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a înștiințat inima ca Andrula fusese primită precum o sfântă în Împărăția Sa.
     Am văzut mulți oameni care aveau cancer, și care au ajuns sa aibă un sfârșit slăvit după ce și-au acceptat boala potrivit cuvântului Sfântului Pavel, care spunea că de trăim sau de murim, o facem având ca tel să fim plăcuți lui Dumnezeu(cf. Romani14:8).

Din "Lărgiti și voi inimile voastre" (Ed. Reîntregirea, 2009)
Traducere de Monahia Maria(Vicol) împreună cu Monahiile Thecla și Fevronia
Articol preluat integral din revista Familia Ortodoxa, din păcate am rătăcit coperta cu numărul revistei.

Duminica acasa

Gânduri pentru noul an

     Un nou an a inceput si cand ma gandesc la el simt multa emotie. Familia noastra va cunoaste drumuri noi. Nu mi-e frica sa privesc spre viitor. Moartea tatalui meu a fost ca o lectie pentru mine. Am invatat ca orice s-ar intampla, trebuie sa mergem mai departe. Uneori cu lacrimi in ochi, dar trebuie sa inaintezi, alteori cu teama pentru ce va urma, dar totusi, poate spune cineva cu siguranta ca ziua de maine ii va apartine? Atunci, ce rost mai are teama?
     Vreau sa ma bucur de viata, de familia mea. Vreau sa fiu o sotie mai buna, o mama mai buna, o gospodina minunata! Vreau sa iubesc aceasta etapa din viata mea, in care sunt acasa si mainile mele slujesc celor dragi.
     Deseori am observat ca noi mamele privim cu dezgust spre viata de zi cu zi. Am prefera atatea alte lucruri numai sa fugim de acasa. In comparatie cu sarcinile zilnice, orice altceva are valoare.
     Dar ce nu intelegem noi este ca ceea ce faci cel mai mult intr-o zi are cea mai mare importanta! Vasele, rufele, ordinea, mancarea, toate ar fi un dezastru daca noua nu ne-ar pasa. Sunt AICI pentru ele. Sunt importanta pentru ca tin totul in echilibru. Am o valoare foarte mare, ma simt privilegiata.
     Nu spun ca e usor, nici nu pretind ca fiecare zi va fi roz. De exemplu ieri am plans mai toata ziua. Hormonii de sarcina, bata-i vina! Dar macar din cand in cand sa imi amintesc ca ziua este o binecuvantare, din momentul trezirii, apoi fiecare sarcina indeplinita. Vreau sa vad partea plina a paharului, sa privesc spre sarcinile mele nu ca pe un chin, ci ca ceva foarte valoros. Dumnezeu m-a asezat aici, in particica aceasta a vietii mele, iar eu trebuie sa ii vad valoarea si si sa caut bucuria la fiecare pas. Cu fruntea sus, cu incredere in Dumnezeu ca toate vor rodi, pentru ca toate au importanta lor numai noi sa o vedem!