miercuri, 24 august 2016

Ma minunez de cuvantul acesta...

"Părinţii trebuie să-şi facă vreme cât mai multă pentru copii, chiar în dauna muncii lor şi carierei lor, iar femeile trebuie să ducă viaţă simplă, ca să se poată ocupa mai mult de copiii lor, atunci când aceştia au nevoie.

Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi copilaşii, să se îndeletnicească cu faptele bune, să se roage şi, îndeobşte, să petreacă în căldura şi confortul familiei, nu să fie tot timpul încordat, încercând să câştige tot mai mult." (Starețul Paisie Aghioritul)

Preluat de pe http://amedeya.blogspot.ro/

duminică, 7 august 2016

Cheile casatoriei

Un minunat cuvant despre casatorie...


                Pe care l-am gasit astazi in revista "Familia ortodoxa" nr. 8 din august 2016:
Cat de frumosi sunt impreuna, ba chiar si seamana:) 


           "Incet-incet, trebuie uneori sa renunti la ce ti-ai dori- poate in acea zi, sau poate la ce ti-ai dori chiar de la viata-, pentru familia ta si pentru a fi bine la amandoi. Dar nu e intotdeauna usor.
          Uite, foarte multe prietene din Romania, sau chiar oameni de aici ma intreaba ce facem, si le spun: "Suntem la o ferma". In Noua Zeelanda, sa traiesti intr-o zona rurala nu e usor, pentru ca distantele sunt mari, esti destul de izolat si nu ai o gramada de lucruri, nu ai internet, si oriunde vrei sa ajungi trebuie sa mergi cu masina- e o viata foarte izolata, iar pentru cineva care a trait in mijlocul Bucurestiului, tot timpul foarte efervescent si inconjurat de oameni, e greu, contrastul e foarte mare. Ne intreaba lumea: "Unde traiti?"  "La ferma, in Noua Zeelanda."Si tie iti place?". Si atunci eu raspund ca nu neaparat , sau nu intotdeauna, dar sotul meu e foarte fericit , e visul lui, exact ceea ce el si-a dorit sa faca. Si lumea ma intreaba: "Vai, dar cum ramane cu visele tale? Cum ramane cu dorintele tale?".
           Totdeauna aud acest repros- e cultura in care traim, in care nu trebuie sa-ti sacrifici visele tale pentru celalalt, intotdeauna sa-ti urmaresti cumva scopul si dorintele. Ne influenteaza, pentru ca, pe de o parte,vrei sa traiesti o viata crestina, care presupune foarte multa jertfa in casnicie si in familie si in general, iar pe de alta parte esti in permanenta bombardat de dimensiunea asta seculara a lumii- si nu numai in Noua Zeelanda, care este o tara seculara, chiar si in Romania, unde exista aceeasi atitudine din partea familiei, din partea prietenilor: "Pai dar de ce tu sa te sacrifici? Vorbeste cu el sa veniti in Romania, sa se sacrifice el!" Si noi, pana la urma, suntem produsul lumii in care traim, incercam sa traim dupa reguli diferite, dar, in acelasi timp, esti format intr-un anumit duh, si in permanenta incerci sa traiesti cumva impotriva lui-duhul lumii in care te-ai format. Si acum e foarte puternica tendinta asta, ca femeia nu trebuie sa se sacrifice, ci trebuie sa-si urmareasca propria implinire si propria cariera, propriile"vise".
            Nu cred ca e bine, intr-adevar, sa traiesti intr-o frustrare, si nu cred ca e bine ca unul sa fie absolut fericit si unul absolut nefericit. Pe de alta parte, pentru ca o familie sa reziste trebuie sa existe si sacrificiu.In familia noastra a fost necesar, nu se putea altfel, nu puteam sa avem amandoi ceea ce ne-am dorit, asta e clar. Ne-am dorit lucruri mult prea diferite: Romania si Noua Zeelanda sunt la capete opuse ale lumii- ale planetei!-,deci era clar ca nu puteam ajunge la un compromis. Si atunci unul dintre noi a trebuit sa renunte. Si am facut-o eu.
          Cand ma intreaba lumea "Cum ramane cu visele tale?", am inceput sa ma gandesc cu adevarat care a fost visul meu dintotdeauna- si visul meu a fost el, de fapt. Visul meu a fost o iubire ca iubirea dintre noi. Asta a fost visul meu, chiar si atunci cand lucram, cand eram multumita din alte puncte de vedere, eu, de fapt, mereu am tanjit dupa o iubire ca a noastra. Si atunci, el e visul meu."
nunta noastra


           "Mult timp eu, chiar daca deja ma impacasem cu gandul ca suntem aici, tot ezitam si tot trageam catre oras. Si intr-o zi , mi-am dat seama ca este timpul sa castigam amandoi, ca trebuie ori sa-l sustin in drumul asta pe care am pornit si sa nu-l mai sabotez, ori sa renuntam, dar nu puteam sa mai tragem amandoi in directii diferite, pur si simplu s-ar fi prabusit totul. In momentul in care am schimbat si am inceput sa-l sustin, adica am incetat sa ma mai plang, am inceput sa fac tot ce pot ca ferma asta si visul lui sa mearga inainte- cum nu mergea,cum aproape ca ma bucuram si spuneam : "Vezi, nu merge! Nu trebuie sa stam aici, trebuie sa ne mutam la oras, trebuie sa facem toata viata munca in birouri, pentru asta suntem pregatiti. Noi nu suntem tarani, nu stim cum sa lucram pamantul, nu  stim cum sa facem bani din asta. Trebuie sa ne mutam!". Aproape ca ma bucuram de fiecare nereusita, si era pentru mine un argument in plus ca noi sa renuntam la planul asta, care era, defapt, visul lui, si ceea ce isi dorea. Nicholas foarte mult a insistat ca asta e drumul si ca asta trebuie sa facem. Asadar, in momentul in care eu am zis :OK, nu-l mai sabotez, nu-l mai descurajez, incerc sa fac tot ce pot sa-l ajut, in momentul acela totul s-a schimbat la 180 de grade, totul a inceput sa mearga atat de bine, ca uns. Am inceput-eu!- sa fiu mult mai fericita, mult mai linistita, mai relaxata, sa stau acasa mai mult. S-au schimbat foarte multe."